Câinele Doamne & Miss Serios

plus un pesto spectaculos

Taco crede acum că îl cheamă DOAMNE pentru că de fiecare dată când îl văd, exclam:

DOAMNE

CÂT

EȘTI

DE

DRĂGUȚ!

Pe Taco l-am mutat de acasă, de la Ploiești, când nu a mai fost nimeni acolo care să aibă grijă de el. Nici nu luam în considerare opțiunea să-l aduc la București, ba chiar am propus câtorva oameni care stau la curte, să-l preia. Când cineva chiar a acceptat mi-am dat seama că MNU, Taco e câinele meu și o să locuim împreună 4ever! La momentul ăla stăteam într-un apartament pe care îl împărțeam cu o tipă și cu pisica ei. Taco crezuse, preț de vreo 3 ani, că lumea întreagă e curtea lui, cu capitala în patul din sufragerie și că regulile pot fi doar niște treat-uri. Deși nimic nu prevestea succesul, câinele cu nume de mâncare mexicană s-a adaptat super bine și iată-mă acum, doi ani distanță, scriind un text despre el în newsletter, ca orice posesor serios de animăluț.

Ce am observat atunci și ce mai observ și acum e cum își face loc, din când în când, magia atunci când îndrăznești să te lași să nu știi care e planul. Lumea toată a contribuit să mă ajute să am grijă de Taco. Toate fetele l-au adoptat când am fost plecată, Corina l-a plimbat de două ori pe zi, cănd am avut covid, iar el mă învață mereu lecția despre iubire alegând să se bucure de fiecare dată când mă întorc la el, în loc să fie suparat că am fost plecată. Și e o lecție foarte valoroasă pentru mine.

Asta e una dintre puținele povești din viața mea, în care m-am lăsat să nu știu cum o să fie. Printre conversații pe care le repet obsesiv înainte în gând, printre frici și printre eșecuri, se strecoară din când în când povestea câinelui Doamne și a domnișoarei Serios.

---

Nu mulți dintre oamenii care mă cunosc știu că mi se spune “miss serios” și nici n-ar bănui cineva pentru că nimeni nu mi-ar atribui adjectivul ăsta. Există totuși cineva…dintr-o țară străină, cu limbă maternă de circulație internațională (wink), cu care m-am intersectat de câteva ori în contexte de genul sărbătorilor, vacanțe, pe la el pe acasă, având în comun două prietene cu care am copilărit și care m-au văzut crescând atât de mare cât sunt acum. Ocaziile în care mă întâlneam cu el, erau și singurele din an când le vedeam pe fetele astea, că-s fete școlite în străinătate și cu joburi internaționale. Deci, este evident cât de multe aveam de povestit și de dezbătut cu ele, așa că tipul ăsta, fără voia lui și fără prea multe opțiuni, lua parte la discuțiile în limba noastră maternă, în care fiecare puncta cele mai importante aspecte din perioada scursă de la ultima întrevedere și își împărtășea ideile pe diverse teme.

Practic, omul era ca la rafting, doar că era prins într-un mare debit verbal, tonalitate ridicată și valuri de gesticulări. Se pare că punctele cu impact ale aventurii lui de pe râul nostru conversațional erau momentele în care eu, mirată, cu ochii cât cepele, adresam în mod frecvent interlocutoarelor mele întrebarea “serios?!”.

Ei bine, o parte din secretul reușitelor mele în viață a fost aproape desconspirat.

De-a lungul vieții, am dezvoltat involuntar un soi de strategie care mă ajută în momentele în care sunt depășită de subiectele dintr-o discuție. Ca să mențin cursivitatea conversației și ca să întrețin entuziasmul speaker-ului meu, care plin de avânt are impresia că în fața lui e cineva care înțelege perfect ce i se povestește, plasez tacticos întrebarea “serios?! ” în momentele în care ar trebui să am o opinie, încurajându-l astfel să continue să-și dezvolte ideea, iar eu par întru totul prinsă în ceea ce ar trebui să fie un dialog.

La fel și după o tură la piața Obor, de unde cumpăr diverse produse cu care nu mereu știu ce să fac, dar nu le pot rezista. Plus că e sezonul ăla magic. Ultima dată m-am trezit cu niște plante aromatice cărora dacă nu le găseam scop, se ofileau, așa că am pus de un pesto serios.

Ingrediente pentru pesto:

• două legături de busuioc;

• o legătură mentă;

• o legătură salvie;

• 50 gr semințe de pin;

• 3 căței de usturoi (sau după gustul fiecaruia);

• două linguri zeamă de lămîie;

• 30 gr brânză Horezu;

• 50 ml ulei de măsline;

• sare, piper.

În tocător, am pus întâi semințele de pin și le-am mărunțit fin, din trei vâjjjuri. Apoi, treptat, frunzele plantelor spălate în prealabil, usturoiul, alternând cu ulei de măsline și zeama de lămâie. M-am oprit de câteva ori ca să curăț pereții vasului. Am adăugat brânzica și apoi am gustat pasta de culoarea verdelui perfect, ca să potrivesc corect cu sare, pentru că orice parmezan ați folosi e destul de sărat. Să nu uitați de piper.

Ca să-l pun în valoare, am pus niște paste din porumb la fiert. Când aproape erau gata, am topit un cub de unt, am încins niște semințe de peperoncino și un cățel de usturoi, am adăugat trei linguri de pesto și două de apă fiartă. Am amestecat, am stins focul și am adăugat pastele. A început ceea ce aș putea numi petrecerea aromelor. Am presărat și niște fistic mărunțit pe deasupra.

Sau am întins pe pâine proaspătă de la Grain, alături de felii de roșii suculente, tot de sezon.