Ce face un homar când pleacă de la birou și cu ce hrănești doi oameni care nu se cunosc?
întrebările care contează
Uneori cred că sunt homar.
Cam de două ori pe an, homarii nu-și mai încap în cochilie, la propriu. Membrele lor devin stânjenitor de lungi și devin cu adevărat incomozi în propria hainuță. Asta e semnul clar - cresc. Atunci când simt că începe să îi strângă cochilia, se prind că sunt în perioada de creștere și știu ce să facă, se retrag.
Îmi imaginez mesajul de out of office al unui homar: „Guys, voi fi plecat de la birou pentru câteva săptămâni. Voi fi ocupat cu creșterea unei noi cochilii, nu mă găsiți nici pe Whats App.” Și apoi intră într-o vizuină, pune un semn „Nu deranjați” și, nu știu, se uită la Winning Time: The Rise of the Lakers Dynasty sau the Lobster (mhm era la fileu).
Așa cum se simte homarul când crește, și eu mă simt inconfortabil și nu doar de două ori pe an. Simt de parcă port niște adidași care mă strâng și, mai mult, îmi pică și șoseta. Atunci când se întâmplă, mă retrag la mine în cuib, mă uit la Joan Didion: The Center Will Not Hold, comand noul meu șnițel preferat de la Mahala (din care mănânc trei zile eu și toate personalitățile mele), nu răspund la telefon (scuze) și nici nu postez nimic pe story. Toate astea nu pentru că vreau să evit oamenii, cât pentru că vreau să protejez un noul eu, care se naște.
Ce vreau să spun e că poate momentele în care simțim să fim singuri sunt momente în care evoluăm și înflorim și nu e nimic în neregulă să ne retragem o vreme. Încă învățăm să (ne) ascultăm și să ne lăsăm să fim, din când în când, homari.
Eu nu cred că sunt homar, în schimb, eu pot uneori să mă joc Macao singură. Împart cărțile ca pentru doi jucători diferiți, fără să-mi creez vreun avantaj, umflu când e de umflat și accept înfrângerea, chiar dacă m-am bătut singură. Nu renunț și, încrezătoare, continui să mă joc.
Îmi imaginez cum s-ar vedea asta prin ochii primului om care a dobândit calitatea de a fi invizibil, curios să știe alții cum își petrec timpul liber. Intrigat de îndrăzneală mea, dar dornic să experimenteze, s-ar autopropune în poziția de crupier, iar eu aș fi satisfăcută de masa de joc improvizată.
Momentele astea în care mă surprinde propria-mi imaginație, în care îmi creez personaje cu care să-mi petrec singurătatea, îmi confirmă bucuria de a-mi petrece timpul cu oameni adevărați, în jurul căruia să simt ca înfloresc. Pe care să-i hrănesc, care să râdă la glumele mele, oameni pentru care să fac șpagatul și pentru care să dansez. Îmi plac contextele sociale în care poți să fii orice și oricine, cel adevărat sau cel creat în propria imaginație, îmi plac oamenii diverși strânși în același loc, să-i privesc și să-i descopăr, să-mi explice și să mă învețe, să le simt stangaciile și să le ofer confortul de a fi.
La fel fac și cu ingredientele, mi le imaginez împreună, cum s-ar potrivi, care ar fi povestea lor mai departe și ce m-ar învăța ele pe mine.
Așa că am experimentat un pesto din toate verdeturile pe care le aveam în frigider, cu care să fac un risotto, pentru mine și încă doi prieteni. Aveam plănuită închiderea de sezon la Poiana Brașov. Am pus la aceeași masă doi oameni care nu se cunoșteau și un pesto inedit.
Ingrediente pentru pesto:
3 legături de leurdă;
3 legături de kale;
1 legătură mentă;
1 legătură coriandru;
50 gr migdale;
50 ml ulei de măsline extravirgin;
o lingură zeamă de lămâie;
sare, piper.
În tocătorul meu Biovita proaspăt achiziționat, de care m-am îndrăgostit și pentru ce-mi oferă și pentru cum arată, am pus migdalele. După câteva vâjuri s-au mărunțit bine, am adăugat treptat din legăturile verzi, uleiul, puțin câte puțin, zeama de lămâie, sare și piper. Pe tot parcursul procesului m-am oprit de câteva ori să curăț pereții vasului. La final pesto fresh, dens, n-ai cum să dai greș cu el, iar culoarea, sincer, eu cred că culoarea verde a fost inventată pentru pesto.
L-am pus în borcan și împreună cu alte ingrediente și cei doi prieteni ai mei, am plecat la Brașov, cu toată încrederea în snow-forecast.com că o să ningă și că voi găsi ustensilele necesare în bucătăria apartamentului închiriat pe Booking.
Ingrediente pentru Risotto (trei persoane):
250 gr orez Arborio;
o ceapă roșie;
3 linguri ulei de măsline extravirgin;
un cub de unt;
500 gr ciuperci brune;
150 gr pecorino de oaie;
jumătate de bulb de fenicul;
un cub bio de supă de legume, fără zahăr, marca Sonnetor, îl iau de pe republicabio.ro, pe care l-am pregătit în 700 ml apă clocotită;
200 ml vin alb, sec;
250 gr pesto;
sare, piper.
Într-o tigaie, am încins uleiul și am călit ceapa roșie tocată mărunt. Am adăugat orezul și l-am pregătit să primească untul tăiat în mai multe bucăți, adică până și-a schimbat un pic culoarea. Am adăugat fenicul tocat mărunt și le-am lăsat să se călească câteva minute împreună. Apoi, treptat am adăugat câte un polonic de supă, după ce orezul a absorbit tot lichidul, am adăugat din vinul alb. Am alternat în felul acesta până când orezul s-a fiert cu ajutorul supei și a vinului. Sare și piper după gust.
Separat am călit ciupercile tocate felii grossier. Le-am adăugat peste orez, împreună cu pesto, am amestecat bine, până am uniformizat culoarea verde în toată tigaia. Am stins focul și am adăugat pecorino de oaie ras, l-am integrat și pe el, amestecând. A fost gata când am luat cu furculița să gust și pecorino se întindea topit de bucurie că poate să participe la așa adunare de ingrediente.
Aroma de fenicul a fost echilibrată de prospețimea pesto-ului, iar textura orezului a fost desăvârșită de cei trei clasici, untul, vinul și pecorino.
snow-forecast.com a avut dreptate, la munte a nins ca-n povești, eu mi-am luat doza de adrenalină la snowboard, iar cei doi oameni ai mei s-au împrietenit mâncând risotto.