Tzatziki roz și o casă nouă

Am scos rădăcini. Am gătit rădăcini

De când m-am mutat în București, am locuit cam în șapte locuri (nu, nu urmează un basm): burlăcește, pe canapelele prietenelor, într-un apartament foarte drăguț în interior, dar absolut deplorabil în exterior, cu un tip random pe care l-am găsit pe grupuri de genul caut coleg de apartament, cu prietena mea din copilărie care se despărțise de iubitul ei și ne-am trăit visul. Pentru un timp scurt. S-au împăcat repede.

La fel ca la mâncare, când am stat într-un loc care mi-a plăcut, mi-am zis că ACOLO VREAU SĂ STAU TOATĂ VIAȚA și că nu există nimic mai bun pe lume.

Ultima oară când a fost nevoie să mă mut, am fost foarte tristă. M-am uitat în jur și toată casa era mobilată cu motive de plâns: am plâns leagănul de pe balcon, apoi dulapurile, modul în care intra lumina pe fereastra dormitorului și despărțirea de iubitul meu, parcul Kiseleff. Cel mai dureros și mai ofertant motiv pentru a-mi îndeplini dorința de a plânge a fost planta pe care am adus-o de la Ploiești și modul în care s-a agățat de sforile pe care le-am legat pentru ea, felul în care se împletise în jurul lor. Ideea să o mut de acolo se simțea teribil.

Încerc mereu să proiectez locul în care locuiesc ca pe un sanctuar al vindecării și al confortului. Le fel se întâmplase și în cazul acestui apartament, mă jucasem cu piesele de mobilier ca în Sims. Totul era gândit în funcție de nevoile mele, de ce vreau să văd dimineața sau de modul în care voiam să se simtă drumul până la bucătarie. Această casă este specială, îmi ziceam.

Spun asta despre fiecare loc în care stau? Da, dar în punctul ăsta al poveștii eram cu totul dedicată dramei. Și florii.

Vrând, dar mai mult nevrănd, am început binișor să îmi strâng hainele și lacrimile, să caut alt loc de trăit și, surpriză, am găsit. M-au primit cu Taco, am găsit și alte cafenele, unde au lapte Oatly, am aflat poveștile oameniilor de acolo și Taco a găsit câini cu care să aibă conflicte. Apoi mi-am schimbat și job-ul și drumul către birou e, acum, mult mai plăcut.

Aș vrea să zic că planta face foarte bine, dar nu e genul ăla de poveste. Eu, în schimb, mi-am dat seama că în prețul chiriei, plătesc privilegiul de a mă muta mereu.

Am rămas cu gândul la rădăcini tho’. Și la disponibilitatea noastră de a sta în soluri nu neapărat fertile, doar de dragul nevoii de conexiune. Apartamentul ăla nu era așa drăguț. Nici job-ul pe care îl aveam atunci, nici drumul până la birou. Așa cum probabil nici apartamentul ăsta nu e cel mai frumos de pe planetă și nu o să leșin și apoi o să mor și apoi o să leșin iar, atunci când va fi nevoie să mă mut de aici. Sau?

Mi-e clar acum că prinsesem rădăcini acolo și îmi era foarte frică de un sol nou.

Așa că mi-am propus să fac populară ideea de dezrădăcinare când vine vorba de medii exterioare. Și vreau să vorbesc mai mult despre a cultiva și despre a planta în interiorul nostru, singurul loc pe care îl purtăm mereu cu noi. La fel ca melcii, dar altfel. Înțelegi tu.

---

În mâncare, în schimb, rădăcinile pot avea un rol tare delicios, așa că, am pregătit un tzatziki cu sfeclă.

Ingrediente:

• o sfeclă pe care o să o consider de dimensiuni normale (și ăsta nu e bodyshaming la adresa doamnelor sfecle);

• 3-4 castraveți;

• 2 căței de usturoi;

• o legătura puternică de mentă;

• 2 linguri pline de iaurt de capră;

• puțin, puțin ulei de măsline;

• să ai la îndemână o lămâie în cazul în care simți nevoia;

• sare, piper.

Ca să ne înțelegem, eu sunt aici cu rețete pentru oameni care nu știu multe despre gătit, așa că tot ce urmează o să fie foarte simplu.

Am pus sfecla la fiert, cu tot cu coajă, într-o oală cu capac. Ce culoare frumoasă are! Eu nu înțeleg cum de nu m-am dat cu sfeclă pe buze când eram mică, sau cum de n-am încercat să îmi vopsesc părul sau hainele cu ea. Sigur undeva, cineva, într-un colț de lume, face acum asta. Anyway, am lăsat-o să fiarbă cam 40 de minute, până când puteam să bag nemilos cuțitul în ea. Am fost atentă să nu fie prea fiartă, totuși.

Între timp, am dat prin răzătoare 4 castraveți mici și i-am pus într-o sită, la scurs, în ideea să fie mai puțin apoși. În cazul în care se întreabă castraveții de ce nu reușesc să slăbească, sper să citească acest newsletter pentru că le spun eu - rețin apă!

Tot în timpul în care fierbea sfecla, am pregătit într-un bol iaurtul, cei doi căței de usuroi bine mărunțiți (eu am folosit o presă de usturoi, unde o să-l pun și pe cățelul Taco dacă mă mai supără), menta tocată mărunt, sare, piper, ulei de măsline și am stors jumătate de lămâie.

Când a fost gata sfecla, am dat-o prin răzătoare și am transferat-o peste celelalte chestii în bol. Am adăugat castreveții, pe care i-am mai stors folosindu-mă de o lingură cinstită. Apoi, am amestecat toate ingredientele până când a ieșit pasta asta roz, super gustoasă. Am pus niște semințe de cânepă peste. Nu greșesc niciodată cu ele.

Sunt mare iubitoare de spread-uri și asta îmi place mult primăvara. O mănânc cu crackers de la Nairn’s, fără gluten.

Phew, gata, am vorbit, am gătit, m-am oprit.

Pe săptămâna viitoare, în formulă completă, cu mine, Corina, povești și mâncare bună.